Ne întâlnim aproape în fiecare zi cu
nemulţumirile diverselor persoane particulare sau personalităţi în privinţa
unor articole apărute în presă sau poziţii ale unor posturi de radio şi
televiziune faţă de activitatea domniilor lor. Nu puţine sunt, din această cauză, procesele
intentate ziariştilor şi conducătorilor de instituţii de presă în care acuzele
principale sunt calomnia intenţionată, insulta sau cel puţin informarea
necontrolată. Este dificil pentru justiţie orice astfel de proces pentru că nu
există o lege clară, aplicabilă unor astfel de situaţii. Nici una care să
privească presa tipărită. Cele două existente, o lege organică, de
funcţionare pentru societăţile publice de radio şi televiziune şi una a
audiovizualului care privesc doar acordarea dreptului la replică, nu acoperă
situaţiile procesuale. Ca urmare, majoritatea „proceselor de presă” se judecă
după prevederile codului penal, vestitele articole 205 şi 206, implicând de
cele mai multe ori sentinţe deosebit de grave pentru cei care au greşit – cred
eu, de cele mai multe ori neintenţionat. Se poate ajunge astfel la o
autocenzură, inspirată de frică, ce nu poate avea cea mai bună influenţă
asupra libertăţii reale a presei. Presa trebuie să fie o formă de asanare
socială, economică, morală, un factor de informare dar şi de formare a
publicului. Altfel nu şi-ar mai avea rostul. Practica judecătorilor,
talentul avocaţilor ca şi trimiterea la soluţii anterioare în cazuri similare,
nu pot acoperi total nici un nou proces, chiar dacă are cauzalităţi
asemănătoare dar nu şi motivaţii identice. Deci, nici soluţii identice
... Din 1994 cele două camere ale
Parlamentului României au votat Recomandarea nr.1003 / 1993 a Consiliului
Europei, care prevede dreptul de informare „corectă”, dreptul la opinie al
ziariştilor, respectul pentru adevăr, ca şi obligativitate dreptului la
replică sau la rectificare pentru cei ce se consideră nedreptăţiţi de o
instituţie de presă şi care pot dovedi
că dreptatea este de partea lor. Dar,
este doar o recomandare. Nu are efectul legii. O recomandare de sorginte
morală, un îndreptar etic pentru ziarişti. Tot acolo se prevede „dreptul la
propria imagine” a fiecărei persoane; prin persoană înţelegându-se în egală
măsură şi politicianul şi orice individ cu drepturi civile şi ... desigur ,
orice ziarist.
De
adevărul celor publicate răspund conform practicii internaţionale, dar şi
celei autohtone, în primul rând autorul şi alături de el conducătorul
instituţiei – fie el redactor şef, editor sau director – în funcţie de forma
de organizare a publicaţiei .
Ni se mai recomandă să evităm cenzura, să nu
scriem sau să nu le pretindem să scrie subordonaţilor, împotriva propriilor
convingeri, să nu facem discriminări e religioase, etnice, sociale,
împotriva diferitelor comunităţi constituite pe relaţii diverse, îngăduite de
lege. Pe de altă parte, fiecare ziarist când se angajează la o publicaţie,
semnează un contract prin care îşi asumă punctele de vedere şi politica
editorială a instituţiei respective, devine deci solidar cu aceasta; în cazul
ziarelor de partid, chiar cu principiile politice ale partidului-editor.
Consimte liber. Se înţelege deci că va
accepta cererile superiorilor ierarhici. Trebuie însă, să respecte realitatea
faptelor. Când este vorba de fapte. Dar când este vorba de opinii ? Doar are
dreptul la propria judecată, nu ?!Prin legea fundamentală, pentru că în
Constituţie se spune :
„cenzura de
orice fel este interzisă”. Şi se mai spune că ”nici o publicaţie nu poate fi
interzisă”.
Iată câte recomandări şi prevederi se suprapun sau se
contrazic aparent. Care ar fi soluţia? Ea este una singură, o lege a
profesiunii de ziarist, un statut, nu o lege punitivă a presei, din care s-ar putea înţelege că dintru început orice ziarist este
un posibil infractor. Nu, este necesară o lege-cadru a profesiunii, aşa cum
există pentru medici sau avocaţi, pentru militari, pentru funcţionarii
publici, etc. O lege care să prevadă clar cine poate fi ziarist (este astăzi
o meserie deosebită de altele, cu specificul ei) , ce drepturi are în timpul
îndeplinirii profesiunii şi , desigur , ce obligaţii are . Acest lucru nu
împiedică pe nimeni să scrie, să publice, dar s-ar face odată pentru
totdeauna diferenţa între ziarist şi scriitorul întâmplător la ziar între
profesionistul responsabil şi cel care nu-şi câştigă pâinea din jurnalistică,
ci o face ca un hobby. Astfel de diferenţe există doar şi între medic şi
vindecător, ba chiar între avocat şi jurist consult dar şi între judecător şi
procuror.
Un
asemenea proiect de lege, a profesiunii, a încearcat Uniunea Ziariştilor
Profesionişti să-l promoveze de mulţi ani, imediat de după Revoluţie. Din
păcate ne-am lovit de opoziţie din partea unor parlamentari, responsabili din
administraţie ba chiar şi din partea unor colegi de breaslă. Unii se tem de
prea multe drepturi pentru ziarişti, alţii de o posibilă limitarea a
libertăţii presei. Nici vorbă de aşa ceva. Cei care se tem nu au citit
proiectul. Se tem din principiu . Oare să fie numai atât? Mi-e frică şi mie
să merg mai departe cu presupunerea că ar fi şi alte interese.
Mă autocenzurez .
Mihai Miron
unzir2004@yahoo.fr
